liniste

acest blog mi-a fost prieten. mi-a fost liman catre care am alergat cand nu stiam ce sa fac si nu intelegeam ce se intampla cu mine. cand simteam ca nu mai pot sa imi stapanesc gandurile si spaimele si durerea, le lasam aici si ma eliberam de ele. m-a ajutat sa ma vad limpede, sa ma vindec, sa ma regasesc dedesubtul crustei de lacrimi si suferinta. a fost asa frumos sa ma uit in aceasta oglinda, a fost asa frumos sa ma vad negru pe alb – dovada ca sunt inca aici, dovada ca nu s-a intamplat totul doar in mintea mea.

adesea asa imi pare – inca nu am inteles ce inseamna moartea. nu imi pot inchipui unde se duce toata dragostea pentru o fiinta cand aceasta dispare, unde se duc toate amintirile, toata momentele pe care le-am impartit, unde se duce acel ceva de nedescris care se intampla intre doi oameni care se iubesc – acea emotie inexplicabila si inefabila care pe mine ma face sa cred in Dumnezeu. unde s-a dus? o sa o regasesc undeva, candva? as vrea sa o simt catifelata si calda si sa imi plimb degetele prin ea ca si cum as mangaia blana unui urias animal salbatic adormit, as vrea sa il cuprind, sa imi culc capul pe el, sa ii ascult bataile inimii si sa respiram impreuna intr-un adanc somn.

nu imi este usor sa scriu acum, acum cand cel mai adesea ma gandesc la cum sa scriu ori ma gandesc daca ceea ce vreau sa spun merita cu adevarat scris . nu mai exista nevoia, a disparut. dar mi-a placut de mine aici, m-am simtit bine in acest colt al meu – nu chiar secret, insa cu siguranta doar al meu unde m-am straduit sa fiu sincera, autentica, cel mai adesea – e adevarat –  fara sa am de ales.

nu stiu cand si daca o sa ma mai intorc aici. mi-ar placea sa o fac.