pustiu

Ieri stateam in fata cabinetului si asteptam sa intru.

Am incercat sa nu ma uit insistent la ea dar nu am reusit.

Nu cred ca avea mai mult de 45-50 de ani si semana cu mama. Era imbracata cu un costum maro inchis ce parea din catifea raiata, pe cap avea infasurata ca un turban o esarfa roz legata cu un nod simplu la spate iar in picioare purta sandalute inchise bej; era slaba, nu atat de slaba cum ajunsese mama, insa poate croiala sacoului o facea sa para mai implinita. Nu imi puteam dezlipi ochii de la fata ei si i-am cautat indiscret privirea desi imi spuneam sa ma abtin, sa nu  fac asta. Ochii mari si negri ii erau adanciti in orbite, gura ii era trasa, buzele palide si subtiri insa obrajii erau rosii si nefiresc de umflati. „Edem facial” mi-am spus in gand si mi-am amintit de fata la fel de tumefiata a mamei.

Privirea mi-a coborat la sandalutele bej si am vazut ca avea sosete si mi-am adus aminte ca si mamei ii era intotdeauna frig, ca iarna trecuta ma ruga sa ii fac foc in soba pana era atat de cald in camera ca nu puteam respira si ma enervam si ma rasteam la ea zicand ca nu pot sa stau ca intr-un cuptor; si mi-am adus aminte si de sosetele flausate pe care i le cumparasem de la Lidl, sosete care ii placeau tare mult pentru ca erau grosute si moi, sosete pe care acum le port si eu.

Insa femeia din fata cabinetului avea disperare in ochi. Se uita prin mine si prin toate din fata ei si nu vedea nimic, nu vedea decat intuneric.

Impreuna cu ea era o fata tanara si inalta, cu par lung si trasaturi frumoase, imbracata cu un tricou alb cu imprimeu in culori vesele. Au intrat impreuna in cabinet iar cand au iesit fata zambea senin si se uita inainte si m-am infuriat atat de tare incat am vrut sa ma ridic si sa ma duc la ea si sa o plesnesc. Imi venea sa ii urlu in fata: tu nu vezi ca femeia asta de langa tine nu mai este? Tu nu vezi ca e goala pe dinauntru? De ce nu ii spui ceva, de ce nu faci ceva? Fa dracului ceva, nu mai zambi cu zambetul ala idiot!

Am vrut sa o iau pe femeia aceea in brate si am vrut sa o strang tare tare si sa nu ii mai dau drumul;  sa ii spun ca mi s-a facut frica cand m-am uitat in ochii ei, sa o chem inapoi, sa nu o las sa dispara cu totul. Sa ii zic sa vorbeasca cu mine, sa-mi povesteasca orice ca o s-o ascult, fara sa ma clatin si fara sa o contrazic, atat cat o sa vrea, ca nu o s-o oblig sa mai ramana o secunda in plus langa fata cu zambet larg.

Dar nu am facut nimic din astea. Am intrat in schimb in cabinet, am vorbit, am ascultat, am iesit, m-am urcat in masina, m-am intors acasa si am plans.

slurred speech

Astazi mama a luat prima doza de morfina. Eu am venit acasa si am plans.

sunt un om de cacat

Partea cel mai greu de suportat pentru mine, in momentul de fata, este urmatoarea: cancerul a transformat-o pe mama intr-o persona pe care o dispretuiesc. E ingrozitor sa ma surprind gandind asta, este ingrozitor sa scriu asta, insa e adevarat. Daca n-as iubi-o atat de mult as uri-o. Acum un an nu m-as fi gandit ca voi simti vreodata asta. Nu sunt lipsita de compasiune insa nici nu vreau sa ma pacalesc singura. In momentul de fata au disparut absolut toate lucrurile care faceau din mama prietena mea de suflet si modelul meu de viata. A ramas o femeie infricosata, cu manii absurde, certareata si suparata pe ea insasi si pe toata lumea. Si ma urasc si ma doare sufletul cand ma gandesc la asta si-mi vine sa urlu si-mi vine sa le dau naibii pe toate.

Bun venit 2016!

De ce nu pot sa scriu la fel de firesc pe cat vorbesc? Cand scriu par o alta persoana si nu imi place. Si totusi vreau sa ma obisnuiesc cu aceasta versiune a mea.

Am amanat pana acum sa povestesc despre ce ma framanta pentru ca nu stiu cum sa vorbesc despre aceste lucruri; sau poate pentru ca nu vreau sa le vad negru pe alb in fata mea…ceea ce este exact opusul motivului pentru care m-am gandit sa incep sa scriu despre ce mi se intampla: sa imi pun ordine in ganduri, sa fac putina lumina in ceata din mintea mea.

Asadar, pe scurt:

Mama are cancer cu metastaze si a refuzat tratamentul oncologic. Se simte din ce in ce mai rau, fizic si psihic. Parintii mei sunt divortati si nu isi vorbesc, iar tatal meu nu reuseste sa aiba grija nici de el; nu am frati sau surori iar familia noastra extinsa nu a fost niciodata una unita. Ceea ce incerc sa spun este ca suntem singure in treaba asta: suntem doar eu, mama si cancerul. Un trio minunat.

Nu pare prea complicat, stiu, insa de cand mama a fost diagnosticata am trecut amandoua prin multe experiente pe care nu le inteleg, care ne-au afectat in moduri in care nu ma asteptam si pentru care nu eram pregatita. Vreau sa povestesc despre aceste experiente ca sa nu fac implozie; sunt atatea lucruri care zumzaie in mintea si sufletul meu si uneori nu mai pot sa la fac fata. Asa ca o sa vorbesc despre ele, cat de des pot.