Femeile familiei mele: bunicile mele si mama mea, au fost si raman eroii mei, oamenii pe care i-am admirat si carora m-am straduit mereu sa le seman.
Bunica Tania mi-a daruit dragostea pentru carti. Avea o biblioteca care era pentru mine un labirint ce acundea comori nepretuite. Ma opream mereu in fata rafturilor, nerabdatoare sa le descopar secretele. Cartile erau asezate pe fiecare raft in doua sau chiar trei randuri, unele peste altele, de-abia mai incapeau. Erau carti vechi legate in piele, cu foi galbene si uscate, tiparite cand bunica mea de abia se nascuse, carti mai noi atat de prost legate incat daca vroiai sa le citesti, foile se desprindeau inevitabil de cotor, un atlas rufos de geografie in care aparea Romania Mare iar productia de zahar a tarii pe ultimii ani era reprezentata prin capatani conice de marimi diferite, reviste – maldare si maldare de reviste Magazin istoric. Biblioteca aceea era o lume intreaga la picioarele mele si din ea am luat si citit prima data Jane Eyre – editie 1936! Cand bunica nu putea adormi – adica in fiecare noapte – aprindea veioza cu abajur de panza rosie de langa pat si citea. Citea biografia lui Beethoven si Defaimarea lui Paganini, citea Enigmele istoriei de Alexandru Mironov si legendele despre Elisabetha Bathory. Bunica a ramas singura toata viata dupa ce a divortat de bunicul meu la doar doi ani dupa casatorie si cu toate defectele si micile si marile ei manii, nu mi s-a parut niciodata ca alesese rau. Nu am auzit-o plangandu-se de singuratate, nu am auzit-o niciodata dorindu-si ca viata sa fi fost altfel iar ea sa fi ales alte usi decat cele pe care le deschisese. In mintea mea de copil – pentru ca a plecat prea repede ca sa o pot cunoaste cu mintea si sufletul unui adult – a ramas o eroina romantica, inchisa in turnul ei plin de carti si amintiri, feminina, inalta si delicata, putin trista, putin cinica, dar fara sa aiba nevoie de nimeni care sa o salveze, perfect impacata cu sine.
Bunica Olga a fost prietena mea si bunica din poveste totodata: spunea cele mai frumoase basme, facea cea mai gustoasa mancare, daruia cele mai calde imbratisari si avea cel mai mare suflet care a putut vreodata sa incapa intr-un om. Era viata neobosita, era veselie, era dragoste. De sarbatori imi facea colacei pe care ii decora pe cununa cu hulubi,frunze si flori facute de ea din aluat, ma trezea cu noapte-n cap in diminetile din ajun pentru ca trebuia sa fie casa in perfecta ordine cand venea parintele, imi povestea cate-n luna si in stele despre copilaria ei, despre parintii ei la care tinuse atat de mult, despre fiul ei pe care l-a ingropat la doar 18 ani, despre fratii ei la care tinea ca la ochii din cap si de care era atat de mandra, niciodata invinsa, niciodata suparata, niciodata cu frica. Iar mie, ca o copila fara minte ce eram, mi-era rusine de ea. Credeam ca nu este cool sa ii ai drept prieteni pe parintii si bunicii tai, credeam ca e cool sa-i vorbesti de rau. Din fericire mintea a crescut odata cu mine si am invatat sa ma mandresc cu bunica mea si cu prietenia noastra. Bunica a divortat la 60 de ani, a avut ceva mai multa rabdare dar tot a renuntat pana la urma la ceva nu mersese niciodata bine. Fara ea, bunicul s-a stins repede si urat, nu l-am regretat niciodata, nu mi-a fost aproape, poate e crud sa zic asta insa e adevarul. Bunica avea si ea momente de baba comunista: tipa la copii de langa bloc pentru ca faceau galagie, tipa la vecinii care parcau in fata geamului ei pentru ca se inadusea de la fumul gazelor de esapament, o cicalea pe mama pana la exasperare de la nimicuri si era incapatanata si mandra de asta. Toata viata a fost femeia my way or the highway si Doamne cat am iubit-o pentru asta! A murit la 90 de ani internata intr-un centru paliativ unde am vizitat-o de doua sau trei ori in cursul anului cat a stat acolo. M-am lasat invinsa de lasitate, m-am lasat invinsa de durerea si dezamagirea de a o vedea pe originala wonderwoman a mea neputincioasa, ratacita, cu mintea facuta ferfenita intr-un salon cu alte cinci batrane la fel de pierdute ca si ea. Si de fiecare data cand m-am dus sa o vad fata i s-a deschis intr-un zambet dulce si m-a mangaiat si m-a tinut in brate si m-a recunoscut si mi-a spus, asa cum imi spunea mereu, bunica te iubeste mult. Nu-i era frica de moarte, ii zicea ‘a cu coasa si o astepta razand si facand poante pe seama ei. Zicea ca i se pare deja ca 80 de ani e prea mult, prea mult mai ales ca datorita bolii ei de inima nici ea nici doctorii nu credeau ca va ajunge pana aici. Stia doar ca nu vroia sa zaca la pat si sa o stearga altii la fund dar chiar si cand asta s-a intamplat, nu si-a pierdut nici credinta, nici veselia, nici seninatea.
Mama mea, mama mea draga putea sa munceasca fara intrerupere zile insir: taia lemne, punea gresie si faianta, varuia, avea grija de gradina, toamna cand apareau gogosarii in piata venea acasa dupa tura de noapte de la spital si statea toata ziua in bucatarie facand zacusca si punand muraturi pana umplea beciul cu bunatati. Nu parea sa oboseasca vreodata. A lucrat 37 de ani la spitalul de neurochirurgie, intai la sectia de terapie intensiva, apoi la sala de operatie, si in cele din urma la sterilizare dar nu-si aducea niciodata munca acasa – nu stiu cum facea asta, orice grozavii ar fi vazut le lasa la poarta spitalului in momentul in care iesea; acasa nu venea decat ea – senina, vesela. Munca de spital nu a facut-o acra, nu i-a tabacit sufletul si nu i-a rapit dragostea de oameni. Cand vorbeam cu ea, radia lumina si vitalitate iar cand eram impreuna gaseam si ne spuneam mereu povestile care ne faceau sa radem, cand eram impreuna nimic nu parea un obstacol prea mare. Viata ei alaturi de tatal meu nu a fost una implinita sau usoara iar dupa divort s-a aruncat parca cu o nou gasita forta asupra vietii ca si cum ar fi facut un pact cu sine: sa fie fericita, sa invinga obstacolele care i s-ar fi pus in cale si sa fie fericita. A avut grija de sufletul ei si desi multi probabil ca nu i-au aprobat sau inteles alegerea caii spirituale, ei nu i-a pasat – stia doar ca aceasta cale o apropia de Dumnezeu si asta era suficient pentru ea. M-a ranit de cateva ori fara sa stie, fara sa vrea – am avut momente in care am urat-o pentru ca am crezut ca nu ma iubeste la fel de tare pe cat o iubesc eu, a avut momente in care m-a dezamagit si momente in care m-a indepartat. De fiecare data cand i-am strans in brate trupul slab, chinuit de boala si vanat de la injectiile care nu o mai ajutau cu nimic, mi-a rupt inima in doua. Insa mama mea, draga mea, a avut curajul suprem de a privi moartea in fata fara sa dea un pas inapoi, a avut curajul sa ramana singura cu ea si sa nu urle de disperare, a zambit pana in ultima clipa si a ramas eroina mea, o super wonderwoman care mi-a facut viata de un miliard de ori mai frumoasa si mai fericita pentru ca a fost langa mine.
diminetideoctombrie 