De ce nu pot sa scriu la fel de firesc pe cat vorbesc? Cand scriu par o alta persoana si nu imi place. Si totusi vreau sa ma obisnuiesc cu aceasta versiune a mea.
Am amanat pana acum sa povestesc despre ce ma framanta pentru ca nu stiu cum sa vorbesc despre aceste lucruri; sau poate pentru ca nu vreau sa le vad negru pe alb in fata mea…ceea ce este exact opusul motivului pentru care m-am gandit sa incep sa scriu despre ce mi se intampla: sa imi pun ordine in ganduri, sa fac putina lumina in ceata din mintea mea.
Asadar, pe scurt:
Mama are cancer cu metastaze si a refuzat tratamentul oncologic. Se simte din ce in ce mai rau, fizic si psihic. Parintii mei sunt divortati si nu isi vorbesc, iar tatal meu nu reuseste sa aiba grija nici de el; nu am frati sau surori iar familia noastra extinsa nu a fost niciodata una unita. Ceea ce incerc sa spun este ca suntem singure in treaba asta: suntem doar eu, mama si cancerul. Un trio minunat.
Nu pare prea complicat, stiu, insa de cand mama a fost diagnosticata am trecut amandoua prin multe experiente pe care nu le inteleg, care ne-au afectat in moduri in care nu ma asteptam si pentru care nu eram pregatita. Vreau sa povestesc despre aceste experiente ca sa nu fac implozie; sunt atatea lucruri care zumzaie in mintea si sufletul meu si uneori nu mai pot sa la fac fata. Asa ca o sa vorbesc despre ele, cat de des pot.
diminetideoctombrie 